România se mândrește cu un patrimoniu natural impresionant, iar salinele sale sunt printre cele mai fascinante atracții, datorită atât frumuseții lor naturale, cât și efectelor benefice asupra sănătății. Aceste locuri nu doar că oferă peisaje spectaculoase, ci au și o istorie bogată, fiind exploatate încă din antichitate.
Istoria și Formarea Salinelor din România
Formarea Depozitelor de Sare
Depozitele de sare de pe teritoriul României s-au format în urma procesului de evaporare a apelor marine, ca urmare a mișcărilor tectonice de înălțare a Carpaților și de formare a zonelor subcarpațice, având o vechime cuprinsă între 18 și 22 milioane de ani.
Pe teritoriul țării noastre se diferențiază trei mari bazine salifere, reprezentate de Depresiunea Transilvaniei, Depresiunea Maramureșului și Subcarpații, formate în perioada Neogenă (mio-pliocen) a erei Neozoice.
În această perioadă s-au diferențiat mai multe nivele stratigrafice, și anume în Subcarpați, două, Acvitanian și Badenian (Tortonian) iar în Depresiunile Transilvaniei și Maramureșului, doar unul, Badenian.
Ca urmare a plasticității sale, sarea și-a modificat poziția de-a lungul timpului, migrând spre suprafață, prin străpungerea stratelor de deasupra. Alte zăcăminte au fost dislocate din fundament în urma mișcîrilor tectonice, acestea devenind neregulate și amestecate cu halde de steril, ce reduc puritatea sării.

Localizarea geografică a depozitelor saline
Pe teritoriul României, țara cu manifestări saline dintre cele mai bogate din lume, cele mai consistente resurse de sare sunt concentrate în Transilvania, Maramureș, în Subcarpaþii Moldovei, Buzăului, Prahovei și Olteniei. În aceste zone sarea se găsește atât în formă solidă (roci de sare la suprafață la adâncimi accesibile), cât și în formă lichidă (izvoare, lacuri și pâraie cu apă sărată). Izvoare și lacuri sărate izolate există și în Bărăgan.
În Transilvania, zonele cele mai bogate de sare solidă sunt cele de la Praid – Ocna de Jos – Sovata (estul județului Harghita și sud-estul jud. Mureș); Ocna Dej și Turda (jud. Cluj); Ocna Mureșului (jud. Alba); Ocna Sibiului (jud. Sibiu); Dumitra – Beclean (jud. Bistrița -Năsăud).
În Maramureș, zăcămintele de sare gemă deosebit de consistente sunt cunoscute la Coștiui, Glod și Șugatag.
În Moldova, astfel de zăcăminte sunt cunoscute la Cacica (jud.Suceava), Oglinzi (jud. Neamț), Târgu Ocna (jud. Bacău), muntele de sare de la Meledic (jud. Vrancea).
În Muntenia, cele mai bogate și ușor accesibile zăcăminte de sare se află la Lopătări și Bisoca (jud. Buzău) și la Slănic Prahova (jud. Prahova).
În Oltenia zăcămintelede sare sunt mai puține, cele mai importante dintre ele fiind cunoscute la Ocnele Mari lângă Râmnicu Vâlcea. Fiecare dintre aceste zone cuprinde mai multe masive care, la rândul lor, au numeroase ramificații acoperind zone mai mult sau mai puțin îndepărtate

Exploatarea sării în istorie
Exploatarea sării în România are o tradiție îndelungată, datând încă din perioada dacică. Sarea a fost un produs extrem de valoros de-a lungul istoriei, fiind folosită atât ca monedă de schimb, cât și în ritualuri religioase. Primele exploatări sistematice ale sării au avut loc în perioada romană, când minele erau utilizate pentru nevoile militare și comerciale ale imperiului.
În Evul Mediu, exploatarea salinelor era controlată strict de domnitori, fiind o importantă sursă de venit pentru statele medievale din spațiul românesc. Nici un stăpân de pământ nu putea deschide ocnă pe moșia sa fără încuviințarea expresă a domnitorului. De asemenea ocnele erau proprietăți ale mănăstirilor. Proprietarii moșiilor cu ocne nu primeau decât 3% din sarea extrasă. Este și cazul Mănăstirii Dealul care pe vremea lu Radu cel Mare lua 3% din bolovanii care se scoteau de la Ocnița.
În perioada modernă, exploatarea a continuat să se dezvolte, multe dintre saline fiind transformate ulterior în centre turistice și de tratament. De asemenea, infrastructura acestora a fost îmbunătățită, fiind create facilități moderne care atrag atât turiști din țară, cât și din străinătate
Tehnici de exploatare a sării
Sarea se exploata din:
* aparițiile ei la zi: din apa sărată (numită și slatină murătoare), prin:
– fierbere în vase de ceramică, obținându-se sare fină;
– evaporare utilizând vase de lemn numite troace.
* din adânc, în mine de sare (ocne), unde era desprinsă sub formă de blocuri, cu ajutorul unor ciocane, ulterior fiind tăiată sub formă de cuburi: mari, pentru transportul pe uscat cu căruțele, și mici-pentru transportul pe apă cu ajutorul luntrelor.
Exploatarea și comercializarea sării se realiza în cadrul „cămărilor de sare” care împânzeau tot regatul.
Exploatarea propriu-zisă era făcută cu ajutorul localnicilor și străinilor, fiind numiți tăietori de sare. Localnicii tăietori primeau ca plată 8-9 coți de postav pentru o haină, în schimbul căruia erau obligați să lucreze în ocne timp de 1 an de zile în fiecare zi lucrătoare, lucru care nu se întâmpla și cu tăietorii străini.
Locuitorii aveau dreptul să taie sare numai pentru trebuințele casei lor în schimbul unei mici contribuții numită „sărărit” sau „sărăritul munților”.
De asemenea în timpul ocupației austro-ungare accesul locuitorilor la apa sărată era limitat, în funcție de numărul de persoane și numărul de animale din gospodărie. Fântânile erau încuiate și păzite, fenomen ce se mai întâlnește și în prezent, cum este cazul localității Lueta jud. Harghita.
Transportul sării
Se realiza atât pe apă, pe râurile Mureș, Someș, Tisa și Dunăre,cu ajutorul plutelor, cât și pe uscat, cu ajutorul căruțelor. Mureșul mai era cunoscut și sub numele de „Drumul Sării”
Pe uscat, cu ajutorul căruțelor se transportau cuburile mari de sare.
Pe apă era transportată sare zdrobită sau chiar saramură în butii sau fedeleșe, care era schimbată în natură pe unele produse agricole deficitare (grâu, secară, mei).